Tu pana unde mergi?

Am ajuns la Balea pe la 11 noaptea. Dupa un urcus in bezna, doar la lumina frontalelor, total pe langa marcaje pe care nu le gaseam, pur si simplu de-a dreptul pe un grohotis ascutit si umed, dupa cam 2 ore de urcat si urcat si urcat catre cer, caci in afara de stancile de la cinci metri altceva nu mai vedeam, dupa ce am trecut saua si am coborat in partea cealalta, am ajuns la capatul ierbii. La propriu, caci ma uitam bocanci si vedeam iarba pe care stateam, iar la un pas nu mai vedeam decat negru. Ca intr-un joc pe calculator cand pur si simplu se termina harta. Ciudata senzatia, aveam un sentiment puternic, ceva de genul: “nu e ok sa incerci sa mergi mai departe!” Si n-am mers. M-am oprit, am pus cortul, m-am infofolit bine caci desi era august, era un frig de te (scuzati expresia) pe tine, si m-am culcat. Numai ca sa ma trezesc a doua zi dimineatza, si sa desfac fermoarul de la cort si sa ma izbeasca!

Am gasit rasupunsul la intrebarea de ce e negru totul la urmatorul pas… Eram fix pe marginea lacului, pe malul inalt cam de un metru deasupra apei. Inca un pas si faceam o baie rece de noapte. Instinctul si-a facut treaba si de data asta.

Cautam aparatul foto disperat de parca urma sa dispara peisajul in cateva secunde. Norocul meu ca nu a disparut si am avut timp sa fac si o poza cum se cade pentru asa ceva… Eram in delir si muream de ciuda ca nu pot sa iau la pachet si pentru acasa, in Bucuresti, pentru la mine la bloc.

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la cate locuri frumoase avem de vazut pe meleagurile astea ale noastre va marturisesc: Ma cheama Ion si imi place mult sa umblu creanga!